Cochetam cu ideea de fotografie subacvatica inca de mult timp, asadar am inceput sa studiem putin „terenul”. Teoria a ridicat alte semne de intrebare, raspunsurile la acestea au ridicat alte probleme si proiectul nostru a fost amanat iar si iar. Insa stiti voi zicala „pauzele lungi si dese cheia marilor succese” (sau era succesuri? 🙂 ) La noi a functionat: perioada de dupa finalizarea evenimentelor din sezonul trecut a fost putin mai relaxata, fapt care ne-a permis sa ne ocupam de noile proiecte.

Astfel intr-una din zile am decis sa mergem la Bucuresti, la F64, sa testam diferite combinatii: body cu anumite obiective, o alta camera, huse etc. Zis si facut: am mers (cu cainele nostru, Mylo) la Bucuresti, la F64. Am urcat la etaj, am ochit un consultant care parea relaxat (am avut noi grija de asta! 🙂 – sa simta omul ca munceste!) si dai cu intrebarile, dai cu testele, dai cu combinatiile…. Trece o ora, trec doua, printre alti clienti si Mylo al nostru isi incurca lesa…; mai trece o ora, deja Mylo incepuse cu niste simfonii chinuite si total nemelodioase. Cu un ochi la aparat cu celelalt la patruped, peste 2 minute, cu o mana pe aparat cu cealata pe o revista de reclama, facuta sul si o miscam amenintator prin fata lui Mylo (revista facuta sul = cea mai mare primejdie in ochii lui Mylo, echivalentul batului- are efect de linistire…. in mod normal). Peste alte 5 minute, eu linistita cu ambele maini pe aparat, Iuli cu Mylo afara. Linistea nu a durat mult, vreo 5 minute pana a aparut Iuli cu lesa in mana, cocosat cu mana pe zgarda si cu o explicatie pe care atunci in acel context nu vroiam sa o aud: Si-a ros lesa!

In acest cadru mirific cu un caine care isi roade lesa, cu lume multa prin magazin, cu deja 4 ore petrecute in magazin si o masa plina de obiective, huse, body-uri si cate si mai cate, trebuia sa ne decidem. Ce mai una alta: dupa 5 ore ne-am decis (nici atunci prea convinsi) ce aparatura vom achizitiona.

Asadar acestea sunt inceputurile proiectului fotografie subacvatica: ne-a costat 5 ore si o lesa… rosie (ca alta culoare nu era!)

Aparatura o aveam, acum trecem la teste. Am mers la o piscina din Brasov si da-i cu scufundatul, da-i cu fotografiatul (si cu smulsul parului din cap din motive diverse printre care enumeram dar nu ne rezumam la: „nu vad nimic prin vizor!”, „a!, tu deja te-ai scufundat? Pai si de cat timp stai acolo?”, „nu pot sa stau sub apa, parti generoase din corpul meu ma ridica la suprafata!”.

Dupa ce am invatat cum sa rezolvam problemele de mai sus (adica sa nu ne mai plangem) am trecut la pasul urmator: pozatul in sine! Topicurile de mai sus nefiind in esenta solutionate, fotografiatul a decurs cel putin ciudat: nu auzeam confirmarea de focus, nu se vedea mai nimic prin vizor si cand zareai ceva pana sa focusezi si sa incadrezi, persoana fotografiata ramanea fara aer si se ridica la suprafata. Acestea au fost problemele din spatele camerei, insa nici in fata camerei lucrurile nu stateau mai bine. Falcile umplute cu aer (de parca urma sa petrecem urmatoarea saptamana sub apa), grimase care nu aveau nimic de a face cu frumusetea si tandretea, bule inestetice care acopereau toata fata, pozitiile ciudate ale picioarelor (stil broasca cracanata), ochii iesiti din orbite si cate si mai cate…

Dupa acest amalgan de intamplari hazlii si de concluzii optimiste si mai putin optimiste, am aruncat zarurile. Am mai studiat, am mai tras ceva concluzii si deja dupa primul esec incununat de succes! (da, da, da! am castigat experienta care ne-a ajutat mult!) am decis: este momentul de un shooting pe bune. Si uite asa intr-una din plimbarile cu patrupedul ne intalnim cu Alina si Remus, fosti miri, o pereche extrem vesela dar atipica, si tocmai de aceea foarte buni pentru noi. De ce atipica? Pentru ca sunt iubitori de ce nu este clasic si foarte deschisi la nou. Alina fiind insarcinata, proiectul nostru si-a completat numele de la simplu fotografie subacvatica la „Fotografie subacvatica – Fotografie maternitate”.

S-a luat una bucata viitoare mamica, cu una bucata viitoare tatic, s-a comandat niste soare si s-a asteptat pana s-a livrat si …. sa inceapta nebunia.

Trebuie sa recunosc ca mi-am readus aminte cum este sa ai emotii. Un amalgan de intrebari care incep cu „Ce facem daca….” se termina cu semnul intrebarii si nu au raspuns, mi-au invadat mintea. Mintea mea a fabricat variante multiple de la probleme pe care nu ne gandeam niciodata pana la „ce facem daca ne inecam?”. Era o intrebare cel putin hilara cu un raspuns pe masura: daca te ineci in 1.30m este ca si cum te-ai ineca in chiuveta. Daca te ineci, trebuie sa te ridici in picioare si gata, nu te mai ineci. 

Insa cand am inceput shootingul totul a fost cu adevarat relaxant si foarte amuzant. Am ajuns la concluzia ca nu numai corpul meu face pe colacul de salvare si nu ma lasa sa stau linistita sub apa; cu aceasta problema s-au confruntat si Alina, si Iuli. Shootingul a durat destul de mult, cu multe repetari si verificari ale cadrelor afara, la un loc mai umbros.

Cum am ajuns acasa ne-am apucat de prelucrare si acum putem spune cu mana pe inima ca DA! a fost o experienta uimitoare (multumim frumos Alina si Remus!) si suntem gata sa o repetam cu cupluri sau nu neaparat, cu miri sau viitoare mamici, mai pe scurt cu oricine are curajul sa indrazneasca la mai mult si sa fie altfel.

Trebuie sa sti sa inoti? Nu. Daca nu te ineci in cada, nu te vei ineca nici intr-o piscina cu apa mica.

Daca nu poti sta cu ochii deschisi in apa ce ne facem? Stai cu ei inchisi, simplu.

Daca nu poti respira in apa? Cleste de nas sau cu capul afara.

Unicitatea acestor fotografii nu o da neaparat prestanta modelului. Nu contest ca o persoana experimentata si capabila sa isi tina respiratia mult timp si sa stea cu ochii deschisi in apa nu aduce un aport mare in fotografii de impact, insa preferam sa fotografiem oameni obisnuiti care au limitari. Asadar noi adaptam, tu doar indrazneste!